Marsa Matrouh există pentru vară și abia se preface altfel. Pentru câteva luni calde, orașul beduin de pe coasta de nord-vest îndepărtată a Egiptului se umple de familii care își urmăresc marele premiu — o succesiune de golfulețe adăpostite unde Marea Mediterană se preface într-un jad lăptos de necrezut peste un nisip de culoarea osului. În afara sezonului, stațiunile se închid, iar vântul șuieră prin străzile pustii, dar în iulie Corniche-ul zumzăie până la miezul nopții, plajele sunt un mozaic de umbrele, iar întregul loc se dăruiește din toată inima soarelui, sării și fructelor de mare. Este lipsit de pretenții, ușor aspru pe la margini, și iubit exact pentru asta.

Coasta este atracția, iar piesa sa de rezistență este Plaja Agiba — agiba înseamnă „miracol” — un golfuleț minuscul încadrat de faleze ocru, atins pe o potecă abruptă spre o apă de o limpezime aproape ireală. Spre vest, de-a lungul aceluiași țărm, se află Plaja Cleopatrei, cu ochiurile sale de apă în stâncă și arcadele scobite în sare, și Plaja lui Rommel, încărcată de legendă, sub peștera pe care Vulpea Deșertului se spune că a folosit-o drept cartier general și care adăpostește acum un mic muzeu dedicat lui. Pentru un confort mai lustruit, Almaza Bay înșiră stațiuni de lux de-a lungul unei lagune mai liniștite. Înapoi în oraș, Plaja El Obayed și lungul Corniche țin mulțimile fericite.

Serile sunt momentul în care Matrouh își arată adevăratul caracter. Pe măsură ce căldura se ridică, familiile se revarsă pe Corniche, copiii aleargă prin apele puțin adânci, iar mirosul de cărbune plutește dinspre faleză. Piața de pește dă ritmul cinei — îți alegi prada și o pui la grătar — iar localuri de modă veche precum Panayoti o servesc simplu, cu pâine, salată și lămâie. Există puțină viață de noapte de genul barului de cocteiluri; plăcerea este mai lentă și mai comunală, un oraș mâncând în aer liber sub stele înainte ca scurtul sezon să se întoarcă și coasta să tacă din nou.