Cei mai mulți pasageri de croazieră întâlnesc Edfu pe jumătate adormiți, treziți brusc la dană de tropotul copitelor pe corniche. Este un oraș nilotic de muncă, cu rafinării de zahăr și piațete prăfuite, iar la început pare un loc prin care pur și simplu treci în drum spre sud către Aswan. Dar Edfu păzește una dintre marile supraviețuiri ale lumii antice, iar orașul s-a așezat în jurul acestui dar cu o încredere lejeră, fără grabă. Aici nu este nicio îmbulzeală, niciun îmbrânceală de vânzători ambulanți la scara Luxorului — doar trăsurile care așteaptă, suk-ul trezindu-se și un templu care a supraviețuit a tot ce era în jurul lui.

Templul lui Horus este motivul pentru care ai venit, și aproape nimic nu te pregătește pentru cât de complet este. Nisipul l-a îngropat secole întregi, ceea ce este exact motivul pentru care stă astăzi cu fațada lui de pilon înaltă aproape intactă, reliefurile clare, acoperișul încă deasupra capului. Pășește prin poartă și un mare șoim de granit — Horus însuși, încoronat și vigilent — păzește curtea. Înăuntru, camerele devin tot mai întunecate și mai tainice până ajungi la sanctuar și la mica bibliotecă numită cândva Casa Cărților, ai cărei pereți sunt inscripționați cu titlurile unor papirusuri demult prefăcute în pulbere.

Plăcerea Edfuului este apropierea la fel de mult cât și destinația. Plimbarea cu calèche de la debarcader face parte din ritual — un mers domol prin străzi obișnuite, pe lângă brutării și frizerii, vizitiul arătând spre nimic anume. După aceea este timp pentru suk-ul orașului, unde negoțul este pentru localnici, nu pentru vizitatori, iar ceaiul se toarnă tare și dulce. La sud de oraș se află vechile cariere de gresie de la Gebel el-Silsila, unde Nilul se îngustează și pietrarii antici au cioplit piatra care a clădit jumătate din templele Egiptului — un contrapunct mai liniștit și mai pustiu la grandoarea lui Horus.